La mulţi ani, Anda Caropol!

Astăzi este ziua Andei Caropol. Îi dorim multă sănătate şi fericire şi vă invităm să citiţi gândurile sale legate de această zi.

Şansa mea

Destinul meu se contopeşte cu cel al Teatrului Nottara, pe care l-am slujit cu evlavie şi fidelitate timp de 50 de ani. Lecţia demnităţii şi a umilinţei faţă de meserie am învăţat-o de la marii profesori ai şcolii noastre de teatru. Am terminat Institutul de Teatru în 1960, la clasa prof. A.P. Marţian, un minunat şi rar profesor. Am avut şi o pleiadă de asistenţi, care mai de care: Ion Cojar, Mihai Berechet, Cornel Todea, Horea Popescu. 

Am tot ce n-ar trebui să aibă un actor, dacă vrea să reuşească: sunt timidă, tăcută şi de o modestie exagerată. În schimb sunt: muncitoare, perseverentă, disciplinată. Nu mi-am propus să reuşesc. Muncesc cu pasiune, cu dăruire, fără să mă gândesc că mă aşteaptă undeva o recompensă. N-am luptat pentru vreun rol, nu m-am zbătut pentru obţinerea lui. Rolurile au venit ele la mine, nu le-am cerşit niciodată. Dar m-a ajutat şi şansa. Dacă n-ar fi fost şansa, n-aş fi putut să spun acum că am jucat Ofelia, în regia lui Dinu Cernescu. Era un rol la care visau multe actriţe, dar el m-a ales pe mine. A fost şansa mea.

Nu mi se pare un lucru întristător că împlinesc 76 de ani, o vârstă la care îi mulţumesc lui Dumnezeu că am ajuns şi tot pe El Îl rog să mă vindece de toate bolile de pe lume, mai puţin de această boală incurabilă care e Teatrul.   

Peter Brook spunea undeva: „Frumuseţea ridurilor contează mai mult decât liftingul, căci adevărul e mult mai valoros decât falsul.”

Mă bucur că îmi sărbătoresc ziua prin muncă. Pe 9 aprilie joc Titanic Vals, care şi el se apropie de o vârstă onorabilă.

Nu vreau să închei fără a ţine o clipă de reculegere pentru toţi prietenii mei dragi, actori şi regizori minunaţi, care nu mai sunt printre noi, de care mi-e tare dor şi de la care parcă mai aştept un telefon, să-mi spună: „La mulţi ani!”.

Pentru viitor, îmi doresc să repet o piesă, un rol nou… Şansa mea, ce faci?